Barbierul din Sevilla sau Marcelo, frizerul (gay) din Lontue

Azi eram la o fabrica de mere, in Curico. Poveste lunga. Pe scurt: Curico este mai mult sau mai putin in centrul Chileului, iar eu mi-am mutat adresa temporar langa Curico, in minunatul sat Lontue (Stiati ca...podgoria Concha y Toro se afla in Lontue?). Am o mama noua si bunici si un frate si cativa unchi. Dar sa nu deviem de la subiect.
Azi eram la o fabrica de mere in Curico, unde lucreaza noul meu unchi. Fiind vegetariana ar fi trebuit sa ma simt ca un copil in "Candyland", dar ma simteam mai mult ca Elena Ceausescu intr-o vizita oficiala. In timp ce asteptam sa iasa merele pe banda rulanta ca sa observ cum se impart pe marime si pe culori (da, pe culori) simteam cum se deruleaza zilele mele aici.
Lontue este un satuc micut, dar am reusit sa imi creez triunghiul: locuiesc in centru, statia de microbuse e la 3 minute, scoala e la 5 minute, supermarketul la 4 minute. Mai departe de atat nu am ajuns pana ieri. Credeam ca Lontue e un sat banal si micut, dar cand am aflat ca exista un frizer gay, a crescut in ochii mei. Asa ca am fost sa il vad. Marcelo, ce nume suav, o combinatie intre mare si cer (mar y cielo), este mandrul proprietar al unei frizerii unisex unde merge toata lumea din sat. A fost prima oara ca am vazut un "maricon" in pantaloni de trening cu dungi verticale. Asa ca am avut dubii. Dar, mi-am zis eu, oricine stie sa taie niste varfuri, mai ales daca tunde un sat intreg.
Aici e iarna momentan...usor frigut...de fiecare data cand scriu data pe tabla, mi-e greu sa scriu Iulie, fiindca am o senzatie de Decembrie. Dar ieri, cand Marcelo a terminat sa imi faca parul, am vazut si un brad: in capul meu! Nimic ce o cordeluta buna si o guma de par nu pot ajusta ;)
Muchos besos de Chile!

Calatoria mea

Citeam blogurile altora si mi-am amintit de al meu. Mi-am dat seama ca nu am scris din 2007. Imi place sa vad cat si ce s-a schimbat de atunci. Calatoria mea nu a fost doar prin spatiu, ci si prin viata. Am ajuns asa de departe, nu doar in km parcursi (si chiar au fost mai multi in ultimii 2 ani decat in toata viata mea).
Lavinia a facut un comentariu care m-a inspirat sa revizuiesc traiectoria mea prin ultimul timp:
"...asa, sa ni se mai faca si noua pielea de gaina pentru ceva!:) nu mai fi asa suparata pe tata sam - zgarie intepaturile la adresa-i printre descrierile chiar mumoase -, ca doar stim cum e sa iubesti ceva tocmai pentru amestecul adorabil-"mai putin adorabil", toate bucatile fiind insa dependente una de alta (vezi cazul bucuresti)."
La inceput eram usor sceptica si respingeam foarte multe, fiindca aveam idei preconcepute. Chestie tipica la multi oameni care cresc in Romania (si chiar nu vreau sa jignesc pe nimeni aici). Modul de viata si de a gandi aici e relativ diferit si ia putin timp sa te obisnuiesti. Am intalnit atatia imigranti care doar muncesc si incearca sa stranga bani si resping asa de mult in jurul lor si isi petrec zilele urand mult din ceea ce inseamna America. Pierderea lor. Zilele lor trec si ei devin tot mai amari. Si nu e vina locului in care traiesc, e modul lor de viata. Nu zic ca nu au probleme foarte mari pe care incearca sa le rezolve prin banii pe care ii castiga. Dar toti avem probleme si daca nu avem, ne facem. Fiindca ne place sa ne plangem.
Am invatat ca pot sa visez. Ca nu e gresit sa fiu idealista si romantica si sa vreau mult. Suna ciudat, dar e o chestiune de atitudine. Cu atitudinea potrivita obtii multe. Poate ca daca atitudinea mea era potrivita ca sa ajung brand manager la P&G, acolo eram. In schimb am invatat sa fiu chelnerita in Chicago si sa nu am nici o problema cu asta.
Nu mai am nici un fel de scepticism la adresa Americii. M-am adaptat destul de repede. Cu binele te obisnuiesti repede. Am avut foarte mult noroc, nu zic nu, si multe au venit de la sine la momentul potrivit. Ce alta tara iti permite sa lucrezi 6 luni, sa ai un program flexibil si sa strangi destui bani ca sa iti iei o vara libera? Nu stiu, stiu doar ca aici pot face asta. Am vrut sa ma conving ca am dreptul, pur si simplu ca fiinta umana, sa traiesc si sa locuiesc unde vreau eu. Fiindca sunt o persoana OK. Si am facut-o si pe asta. Ce urmeaza? America de Sud. Alt episod.

Tartufe, opera si un soricel

Mi-e si rusine de cat timp a trecut, decand nu v-am mai delectat cu aventurile mele din tara minunilor. Am fost "laptopless" cam 6 saptamani, experienta pe care nu o doresc nimanui care nu are o combina muzicala stereo sau un televizor. Cei care au abonament la bibloioteca pot profita de liniste si sa savureze anumite carti, pe care demult si-au propus sa le parcurga. Dar linistea lasa loc unor ganduri, pe care ne chinuim cateodata sa le suprimam.
La inceputul lunii care tocmai se termina (daca nu s-a terminat deja), am fost la New York cu mamica mea iubita. Cu mama si Claudia, prietena mamei, absolut adorabila, am fost la un restaurant italian, absolut unic. Se numeste Sapori d'Ischia (Savoarea Ischiei pour le neconoseurs) si se afla undeva in Queens, intr-o fosta zona industriala. Nu tu lume, nu tu case, doar fabrici abandonate si un minunat restaurant mic si cochet, plin in plina saptamana. Un chelner mai mult decat sarmant, italian vrajitor evident, care te imbie sa gusti cele mai alese bucate si vinuri ale casei si nu te mai scoate din complimente. Mama devine sora, fiica verisoara, prietena mamei colega de liceu...ce mai, te abureste de nu mai stii de tine. Don Franco, detinatorul savorii, prezent negresit si la fel de carismatic precum angajatii sai. Pe fundal un cvartet format din 3 tenori (2 foarte buni, unul mai ca-si-cum-n-ar-fi) si o doamna pianista.
Mancam rizotto cu trufe, lasagna, peste, costite, biscotti, von rosu ales. Toate premisele unei seri savuroase ca si Ischia. Ascultam arii din opere celebre si ne batem in cunostiinte de cultura generala.
La final de cina, primim un prosecco din partea casei si in timp ce bulele ni se plimba prin gura, trage o tura si Jerry prin spatele nostru, pe rafturile care abunda de paste si sosuri la borcan. Se pare ca acest restaurant este un fel de magazin in timpul zilei si pastreaza doar 2, 3 mese pentru pranz. Eh, noi am stat in partea de magazin, cu rafturi cu produse italienesti, care se pare ca ofera adapost ideal micilor rozatoare, amatoare de opera si mancare aleasa.
Un american si-ar fi iesit din fire si ar fi cerut un "refund", evident. Vom reveni candva la anal-izarea cuvantului re-fund. "Mamele" au insistat sa nu comentam, dar eu am simtit sa imi fac datoria de "localnic" si sa ii "averitzez" ca un mic soricel negru cu coada lunga circula printre produse. Mirarea mi-a fost mare sa constat ca mirarea lor nu a fost mare si mi-au explicat pe un ton sagalnic, cum ca oricat s-ar stradui, tot se mai strecoara cate un mic Jerry, fiind fosta zona industriala.
Oricat de mult ii inteleg pe simpaticii italieni de la Sapori d'Ischia, daca nu exista Jerry printre rafturi, nu aveati ce citi acuma.

Chicago, vant puternic, meteosensibilitatea persista

N-am scris de foarte mult timp. Asta fiindca scriu cand ma loveste inspiratia, dar trebe sa am si timp sa ma plictisesc. Multa lume ma intreaba ce fac in Chicago. Raspunsul e simplu: locuiesc. Efectiv locuiesc aici. Am aceeasi rutina de dimineata si seara, folosesc acceasi marca de periuta de dinti, ascult aceeasi muzica si ma imbrac aproximativ cu aceleasi haine (inca nu am apucat sa fac colectie de Aeropostale, Etnies si alte branduri populare). Am reusit sa imi inchireiz un studio, si datorita celor 4 joburi (chelnerita, bartender, si de doua ori babysitter) o sa reusesc sa imi platesc si chiria care e destul de mare. Dar eu veci am fost comoda si mi-a placut sa stau in centru.
Cand locuiam in Bucuresti, Tudor imi zicea ca am triunghiul meu: Stefan cel Mare, Victoriei, Unirii din care nu ies. Si cam asa si era. Rar ma indepartam de aceasta raza, cel mai des cu masina, si parca era un adevarat road trip pana in Miltari, Piata Sudului sau orice depasea 5 km de casa mea.
Am senzatia ca si aici am reusit sa tin un "triunghi", care este mai degraba un pentagon sau asa ceva, cert e ca toate colturile sunt in "walking distance". Rar mai iau trenul si atunci doar pentru cumparaturi domestice. Mi-am cumparat chestii chiar foarte faine si de fiecare data parca imi vine in minte Jack din Fight Club (chiar ca asa bine i-a ales numele, ca a trebuit sa il caut pe Google, ca evident l-am uitat), caruia i-a ars apartamentul cu mobila si accesoriile perfecte.
Ca in multe alte colturi ale lumii si aici vine toamna. Si incep sa resimt acest lucru. Ies afara din casa cu buclele ude in speranta ca se vor usca pana ajung la lucru si ma trezesc cu parul ud si pleostit de cap pentru inca doua ore. Soarele nu mai imi gadila talpile dimineata cand ma trezesc si cand ma uit pe geam vad cladiri inalte scaldate in nori. Ceea ce e foarte frumos, nu zic nu. Dar prefer soarele si florile si icnetele de copii, plimabati in carucioare de babysittere straine.
Ma tot intrebam eu ce e cu melancolia asta in care am dat. Sunt aici de nici 2 luni si deja ma simt plictisita si in rutina, desi mai toate joburile sunt noi. Se pare ca ma adaptez cam repede. Am citit blogul Lavininiei azi dimineata si mi-am amintit de problema mea: meteosensibilitate. fantastic cum mi se schimba dispozitia in functie de vreme.
E naspa si ca joburile mele depind de vreme. De exemplu, daca e frumos afara, pot iesi cu copiii la plimbare si asa zboara timpul de numa. Sau, pot fi sigura ca o sa fie lume la restaurantele unde lucrez si asta din nou inseamna ca fac bani si nu stau degeaba in mod organizat.
In concluzie, vremea joaca un factor important in viata mea. Si nu pot decat sa ma intreb daca are aceeasi influenta si asupra oamenilor din jurul meu. Is it just me or is it the weather?

Chicago. IL

In tren, Clark/ Division si incerc sa ajung in Skokie. E o adevarata excursie. Si nu poti pleca intr-o excursie, fara sa fii "in excursie". Asa ca m-am asigurat cu 4 tequilla deja la bord si un cocktail surpriza intr-un "coffee cup to go", ca sa nu trezesc banuieli. Ma insoteste si David Lodge, care intre timp a devenit suportul carnetelului pe care scriu.

De data asta am vrut sa stau pe cealalta parte a trenului, dar din cauza aglomeratiei nu mi-a iesit. Macar ma mai familiarizez cu aceeasi parte. Cladiri frumoase. Balcoane cu flori si pe ici colo cate un steag mexican. Se vede ca sudamericanii au o inclinatie spre culori bine imbinate si flori ideal plasate. Trenul merge mai repede ca niciodata. Un tren/ metrou din care imi vine sa ies cateodata, fiindca e evident cumva ca ajungi mai repede pe jos.

Ma plimb prin oras si sunt recunoscatoare pentru faptul ca am avut ocazia sa calatoresc mult in scurta mea viata. Altfel as fi ca un copil tampit holbandu-ma la cladirile inalte. Ma fascineaza orasul, dar incerc sa ies din postura de turista si sa nu fac si vizitez totul din prima, fiindca teoretic m-am mutat aici. Si voi avea destul timp sa le vizitez pe toate. Momentan e important sa reusesc sa ajung dintr-un punct in altul si, "thanks God", exista Google Maps care iti explica foarte bine, ca si pentru handicapati. Asa ca reusesc sa depasesc stadiul de "handi" si sa ma iau dupa directii fara nici o problema.

Lost in translation

4 iulie, ziua independentei. Neinteresant. Suntem in masina pe i98 si ne indreptam spre o "birthdayparty" in timp ce in stanga si in dreapta se vad undeva in departare artificii sau mult fum in aer. E ziua de nastere a doi filipinezi, pe care nu ii cunosc, dar am fost invitata, asa ca merg. Ajungem la petrecere. Colegul si bunul meu prieten, Lloyd, care m-a invitat, incepe sa imi faca cunostinta cu toata lumea si aud nume pe care nu am cum sa le retin si ma imbratisez cu tot felul de oameni foarte veseli si primitori. Mancarea asteapta pe masa: orez dulce, paste cu legume, shrimps si tot felul de chestii cu carne. Lloyd insista sa manac ceva, fiindca el are senzatia ca eu substituiesc mancarea cu tigara si din cauza asta ma indoapa de cate ori are ocazia.
Lloyd este ingerul meu. Daca nu era el, as fi lucrat in fiecare zi pana la 8 seara si as fi murit de foame, ca as fi uitat sa mananc.
Cu farfuria plina de mancare merg pe balcon unde cunosc si comunitatea rusa. Si pe langa intrebarile generale: cum te cheama, de unde esti, toata lumea intreaba si: ce tip de viza ai? Sau cand vorbesc de cineva, spun: "dar ea s-a casatorit, are greencard".
Inauntru se incinge un karaoke ca in filme si toata lumea stiudiaza entuziasmata playlistul si incepe bataia pe microfon. Sarbatoritul vine mereu cu tava de bauturi sau shoturi si deja nimeni nu mai intreaba ce contine mixul, ci bea pur si simplu, ciocnind si urand "noroc" in diferite limbi. Nu poti participa la o petrecere de filipinezi fara sa canti. Ei canta, beau si danseaza. Noi doar bem, bem si eventual dansam. Dar dupa toata mancarea si bautura si aglomeratia si caldura si cea sceptica persoana ia micofonul in mana, si daca chiar nu stie melodia, recita versurile de pe ecran.

New Orleans

Printre clinchete de pahare si lingurite, la celebrul Cafe du Monde, se aud sunetele unei trompete la 11:30 dimineata. Astept o cafea cu lapte si niste "beignets", un fel de gogosi frantuzesti in forma de romb specifice pentru New Orleans.
New Orleans, un amestec intre Spania, Franta, Cuba si, din pacate, America este un oras complet diferit de orice ai putea vedea in state. Strazi inguste, cladiri aliniate una langa alta in stil olandez, cu balcoane din fier impodobite cu plante superbe si diferite steaguri.
In ciuda influentelor multiple, New Orleansul este unic prin stilul de viata datorat oamenilor de diferite rase, nationalitati si orientari sexuale. Oricand poti vedea un om impingand un contrabas pe strada intr-un fel de carucior sau altul ducand o chitara intr-o mana in timp ce in cealalta tine plictisit o tigara aprinsa.
Se simte o usoara depravare in timpul zilei, vezi multi oameni care par beti, drogati sau suportand urmarile noptii precedente. Noaptea, in schimb, aceasta depravare se vede cu ochiul liber in timp ce te plimbi pe celebra Bourbon Street, in Cartierul Francez, renumita pentru numeroasele baruri de jazz si blues printre care s-au inflitrat tot felul de localuri pentru adulti in genul Red Light District din Amsterdam. Important e ca oamenii se distreaza si paharul de Daiquiri este deja o extensie naturala a palmei. Pe Bourbon Street la numarul 901 se afla si cel mai vechi bar de homosexuali din America.
New Orkleans mai este cunoscut si pentru Voodoo, care era practicat de sclavii africani si legendele legate de magia neagra sunt exploatate la fel ca povestile cu Dracula in Romania pentru turistii americani. Aceeasi turisti vor paticipa si aici la tururile care te duc prin case aparent bantuite si cimitire cu morminte ale unor vrajitoare faimoase. Si nu am inteles exact de ce, dar exista si "Vampire Tour". Voi cerceta cum au ajuns vampirii in New Orleans cu prima ocazie.
Prin New Orleans curge si raul Mississippi care se revarsa tot aici in zona in Golful Mexic. Calatorind prin New Orleans, Samuel Clemens s-a hotarat sa devina marinar. Pseudonimul lui, Mark Twain, a fost inspirat din modul in care anuntau marinarii adancimea apei, masurata cu o franghie. "Mark twain" insemna 2 "feet".
Cel mai vestit festival aici este Mardi Gras. In timpul acestui festival strazile freamata de oameni si rasuna muzica la toate colturile. Fetele isi arata sanii si primesc margele de la baieti, margele pe care ei le numesc "beads".
Se pare ca si mancarea este diferita in New Orleans si au unele specialitati locale: jambalaya, muffaletta si red beans and rice. Dar cum suntem in America nu lipsesc cartofii prajiti si ketchupul Heinz de pe masa, indiferent ce comanzi.
Ar mai fi multe de povestit, dar senzatiile nu se pot exprima in cuvinte. oicine are ocazia, ar trebui sa vina aici si doar sa stea, sa se plimbe, sa vada, sa asculte, sa simta, sa guste si sa miroasa din New Orleans.